vineri, 30 noiembrie 2012

Adevărul gol goluț

Vârstă, sărbătoare, experiență, personalitate, nebunie, neașteptat, evidență, evoluție

M-am ferit cât am putut de comparații. Simpla idee de a mă așeza pe talerul unei balanțe mă transforma într-o grămadă de cărbune. Indiferent de ce și cine urma să se afle de partea cealaltă, lumea mea se închidea voluntar sub pleoape care nu îndrăzneau să privească adevărul. Nici măcar nu era vorba de frică. Eram convinsă că știu deja rezultatul și că nici nu mai avea sens să mă măsor. 
Când ceea ce nu poți să vezi există totuși...
Când te dezbraci de pleoape și ai curajul să privești...să te privești...

Când poți să simți că lumea din interior așteaptă să se desfacă și, 
coaptă, parfumată și zemoasă să nu-ți mai aparțină. 


Să te așezi, în zbor, 
pe talerul de care te fereai cu grijă 
și să te simți ușoară și 
senină
atunci când greutățile înclină balanța
înspre vină. 



Pe umăr se cuibăresc atât de multe gânduri, cu tot cu oamenii ce le-au născut și șoapta lor ce vrea să te prevină. Ei dorm în vreascuri și rășină, la baza gâtului, și mormăie-n surdină ceva ce pare gândul tău.

Acum e gol, un umăr gol, și știi prea bine cine te-a scuturat
 și că e bine și-n visul tău


@foto - painting by GET COLOURED

miercuri, 14 noiembrie 2012

27 cu 1600 la 27 pe 13 - Azuga



La o lună de la desfășurarea evenimentului, dorința de a dezvălui tot ce am simțit atunci nu-mi dă pace. Așa că îl pun lângă mine pe Buñuel și scriu. Transformarea este din ce în ce mai vizibilă și noutățile se succed într-un ritm apropiat respirațiilor. Îmi iubesc din ce în ce mai mult propria cursă.

Credeam că o să mă opresc la Ciucaș.. experiență bifată și retragere în plină ”glorie”..
Dar curiozitatea este o boală mai putenică decât mine. Iar în combinație cu anturajul îndrăgostit de așa ceva și cu pura plăcere de a hoinări pe poteci, devine o poțiune letală. Letală pentru acea bucată din mine care ar fi preferat să rămână închisă în casă și să întoarcă paginile..altora.
Așa că, ziua de vineri mă surprinde în preaiubita companie a Echipei (cu E mare și nu se referă la cea pregătită pentru cursa de la Azuga: una bucată Anet și una bucată Cezar) și a Voluntarilor Anului (Oana și Andrei - o nouă dovadă a faptului că insistența, răbdarea și recunoașterea fac casă bună). Ce simt? Simt că iarăși nu mai știu ce vreau. Uneori emoțiile câștigă și spun că nu iau startul de dimineață. Dar de data aceasta oscilațiile sunt mult mai mici și, cu kitul în mână, simt liniște, poftă de mâncare, de aer rece și mă bucur de compania celor din jur. La masa noastră rotundă se pune lumea la cale. Categoriile, deși neoficiale, sunt cea grea și cea mai puțin grea. Se preconizează deja Top 10ul și mai rămâne de jonglat doar la capitolul echipe. Unele sunt încă în procesul de formare la fața locului.

O cotitură neașteptată îl aduce pe Cornel în echipa noastră și încep să-mi fac griji cu privire la rezultatul meu din concurs. Acum nu prea îmi mai permit să mă opresc la prima buclă, în cazul în care o să îmi doresc asta. Joacă cu Hachi, dans, scurte povești cu persoane pe care le întâlnesc doar  în astfel de ocazii, până când timpul se trezește cu multă răbdare în dimineața cu pricina. Soare! Mă bucur de diferențele de temperatură dintre duminica de pregătire a traseului și ziua de concurs.

Alerg puțin să îmi reglez respirația și să nu rămân chiar ultima pe primii kilometrii. La start nu apuc să îmi văd echipa. Prin urmare mă comport ca și cum aș participa doar la open. Iar mă prinde numărătoarea inversă cu capul în nori. Mă gândesc că ar trebui să simt altceva. Ca atunci când alerg să prind trenul. Cu toate simțurile activate la maxim. Dar nu... Agitația este în afara mea. În picioarele celor din față care se grăbesc să intre de la bun început în plutonul fruntaș. Mă uit în spate, la pârtie, fără să realizez că urmează să o urc și eu în câteva ore. Percep totuși că lumea este mult mai motivată decât la prima mea experiență, în Ciucaș. Nu tu oameni leșinați pe prima urcare deși ar pune la încercare pe oricine se încumetă să o străbată pentru prima dată. Îmi dau seama că atitudinea mea ”vreau doar să dau din picioare, în aer curat, înconjurată de oameni care iubesc mișcarea” nu o să mă ducă departe. Dar doar asta vreau. Tot de Clara sunt legate cele mai multe amintiri din cursă și ei îi confesez faptul că am un mare chef de povești. Moment în care ea îmi spune că înseamnă că aș putea trage mai tare... Dar mie îmi este mult prea bine așa! Privesc umbrele dintre copaci. Mă joc pe undele alternante modificând viteza de alergare. Mă încurcă multele haine atârnate la brâu (greșeală pe care o să o mai repet cu siguranță) și le tot așez. Realizez că am un zâmbet mult prea mare pe chip și că plutesc în ciuda efortului pe care încep să îl resimt pe urcările prea lungi. George îmi spune iarăși bancuri și mă binedispune, de parcă ar mai fi nevoie. Încerc să îl încurajez pe Florin care trage tare, deși este evident deranjat de faptul că este în grupulețul nostru din cauza durerii de genunchi. Apropo de grupuleț, pot să număr pe degete oamenii cu care m-am tot întrecut în traseu. Eram aceiași care devenisem oarecum complici. Imaginea potecilor îmi desfată și acum simțurile. Și au gust de caise...mulțumesc!!!

Fizic, m-am simțit mult mai obosită decât în concursul precedent. Și nu mă refer neapărat la bucla 2. M-am oprit în toate punctele de revitalizare și hidratare și mi-am mulțumit pentru asta.
Apă și chipuri dragi (Timea și Cipri) la stână, ciocolată și încurajări la Cabana Susai, bucurie imensă la punctul foto cu Irina și Cornel, aripi după apa de la Cabana Gârbova, iarăși ciocolată la începutul urcării pe Sorica...fac o paranteză bucurându-mă de faptul că Luci m-a recunoscut ca fiind CPNT-istă și a spus ceva de bine clubului în cauză :P...apă cât cuprinde la capătul pârtiei și bucuria de a-i revedea pe Ana, Oana și Andrei (ma simt norocoasă că îi cunosc mai îndeaproape pe cei mai mulți voluntari! primesc siguranță și bucurie de la ei). De aici însă...cam gata dorința, gata voința, gata gândurile. Picioarele merg singure și nu mă ascultă mereu. Tedi mă așteaptă în potecă și abia atunci realizez că nu vreau să demonstrez nimănui nimic. Nu simt nevoia să mă vadă alergând în forță. Mă bucur că mă acceptă așa: obosită. Mi s-a părut lungă ultima coborâre. Poate și pentru că am cam fost singură în traseu pe bucata finală. Mi-l mai amintesc pe Iuli și apoi pe fratele lui aproape de finish. Iar o durere în partea stângă dar de data aceasta o las să își facă de cap și eu păstrez un ritm lent. Nu mă mai interesează poziția. Mă bucur chiar când mă depășește Clara. Mă îmbrățișează Cezar și mă bucură bucuria lui din perspectiva echipei. Am terminat 27 de km. Eu! M-am abandonat nenumăratelor situații ciudate din viața mea și le trăiesc detașată. Dar în experiența aceasta sunt 100% eu. Cu fiecare pas sau oprire, deciziile mi-au aparținut în totalitate. Încă strig în mine, I’m on top of the w…Sorica!  Și aș vrea atât de mult să fac asta în fiecare situație din viață!

Și da! Am îndeplinit și provocarea propusă de Bălan. 13! Cu noroc ca întotdeauna!!!

luni, 12 noiembrie 2012

Dreptul la fericire


Ridici capacul și te minunezi. Nu recunoști nimic și totul te fascinează ca și cum nu ți-ar aparține. De ce ți-ar aparține? Nu se regăsește deloc în imaginea din oglindă. Tu zâmbești senin, părul îți flutură în vânt și crezi că este al tău tot ceea ce ți se reflectă în ochi.
Imensul nepătruns și urmele topite.
Bătăliile câștigate și răbdarea supusă din cuvintele celorlalți.
Ești și poți totul.
Crezi... TU crezi asta...

Inspir și, golită de ceilalți, simt cum mă dilat. Conturul s-a mulat pe forma gândurilor și a senzațiilor și s-a transformat într-un labirint. Îmi împletesc degetele în liniile negre de lângă umărul stâng și le țes împreună. Se naște dorința, înfrigurată, de a înțelege buzele atârnate de ultimul tău cuvânt. Și îl repetă la nesfârșit într-un dans fără pudoare. Același cuvânt victorios, obsesiv, imobil și impenetrabil, hrănit de imaginația fiecărui trup animat.
L-ai lăsat în palma lor, să se sfâșie pentru el! Poteci de lavă, întrepătrunse, se suprapun în straturi mult prea groase, îmbracă Pământul și îl sugrumă. Războiul rece?! Fierbinte, actual, personal, universal, peren...
Nici drept, nici fericire nu mai au un înțeles.
Un simplu decodor al unui dublu cod binar: sunt-tot-nimic-nu sunt, nu sunt-nimic-tot-sunt, nimic-sunt-tot-nu sunt, tot-nu sunt-sunt-nimic...


Alerg în jurul propriului corp să-mi prind coada ultimelor șoapte. S-au adunat în jurul mijlocului și le simt grămadă și fierbinți. Mă ridică de la sol și apoi se refugiază în părul de la ceafă.

Lumea are alte coordonate și o altă textură. În spațiul dintre valuri mă inundă toate trăirile atât de strâns încât nu le deosebesc una de cealaltă...până la noul val.
Cu noul trup: simt-tot-nimic-nu sunt; nu sunt-nimic-tot-simt, nimic-simt-tot-nu sunt, tot-nu sunt-simt-nimic...


Drept-stâng, drept-strâmb, drept-strâng...strâng fericirea de pe buzele tuturor și o eliberez în univers să se întoarcă ÎN noi și prea puțin în lumea din oglindă.

Nu sunt fericită.                
Simt fericire.

luni, 8 octombrie 2012

Voluntar vs Concurent

O zi perfectă!
Lungă cât două zile şi o noapte nedormită. Oare devine "trei zile" în felul acesta? Zâmbesc. Cel puţin trei sunt zilele de care am nevoie să-mi revin...

Localizare: kilometrul 24 şi puţin din traseul celui mai pomenit şi râvnit maraton autohton.
Nume de cod: Plai.
Pregătiri: fără.
Aşteptări: să nu doară prea tare că sunt iarăşi de cealaltă parte a baricadei.

Uneori îmi prinde bine să fiu îndeajuns de obosită încât să nu mai apuc să-mi pun întrebări.
E noapte când parcăm în Zărneşti şi ne ia în primire Cornel, spunându-ne unde ne-a fost "hărăzit" să fim de ajutor. Asistăm îngheţate în timp ce băieţii pregătesc zona de start/sosire şi aşteptăm răbdătoare să înceapă nebunia.
Îmi place liniştea din vocea lui Luci ("dirijorul") atunci când ne spune că mai e timp şi ne întreabă unde ne grăbim.
Chiar aşa!
Unde ne grăbim?
Muntele e aici. Concurenţii dorm încă. Pregătirile sunt în curs. Timpul curge oricum în ritmul lui şi nici cei mai buni alergători nu reuşesc să o ia înainte.
Cum ar fi să termini 42 km în minus 4 ore? Sau cel puţin la minutul 0? Nu ar mai avea haz, nu-i aşa?
Ne înarmăm aşadar cu floricele şi ne încălzim în Căminul Cultural până când alergătorii încep să se încălzească pe străduţa de sub geamul nostru şi soarele să coloreze pădurile din jur.

Când forfota devine prea mare, ne luăm inima în dinţi şi pornim către start. Dacă aş putea merge mai încet de-atât, aş merge cu drag. Tot răsar feţe cunoscute dar nu îndraznesc să salut şi să încurajez pe nimeni. Cei mai mulţi mă întreabă de ce nu sunt şi eu echipată. Şi îmi este atât de greu să recunosc că nu am un motiv real pentru asta. Aşa a fost să fie. Sau nu eram încă pregătită pentru un maraton. Adevărul este că acum nici nu mai contează. Sunt acolo în calitate de voluntar şi o să dau ce-i mai bun din mine chiar şi aşa.
Numărătoare inversă şi mă abţin cu greu, gândind că nu este a mea. Cât de mult mi-ar fi plăcut să fie însă...



De aici, pauză totală. Masă, mere, banane, apă, sponser, talangă, struguri, încurajări, timpi, supă, caşcaval, răspunsuri. Viaţa se petrece în exteriorul meu şi eu sunt pe automat. Trei ore nu apuc nici să ridic privirea din pahare. 
Ceva din mine rezonează însă cu cei pe care îi cunosc şi, ca atunci când te simţi privit, îi observ, le zâmbesc şi le transmit toată bucuria şi energia de care sunt în stare. 
Încă puţin dragii mei! 
Urmează singura bucată din traseu pe care o cunosc şi mi-a plăcut la nebunie!!! 
Sunt convinsă că mai aveţi resursele necesare!

Când rândurile se răresc şi timpul îmi perimite să încurajez alergătorii care ajung la noi în post, am parte de cele mai frumoase zâmbete! Pauză! 
Vorbesc foarte serios! Pune pe stop toate gândurile, treburile, îndeletnicirile tale din momentul de faţă şi vizualizează 100 de metri de forestier, uşoară pantă, foşnet de pădure şi creste în partea dreaptă, garduri rustice şi clădiri mărunte la stânga. Tu, obosit şi rănit, abia mai pui un picior în faţa celuilalt. Prin minte îţi zburdă imagini, dorinţe, speranţe. Îţi dai seama ce te doare, ce ai fi putut face altfel...ce o să faci altfel data viitoare! Dacă ai ajuns pană aici o să existe cu siguranţă o dată viitoare. Cu tine mai pregătit fizic şi emoţional. Cu tine mai puternic, mai uşor, mai liber, mai sincer, mai om... 

...şi aici voluntarul din mine clachează. Îmi amintesc că am multe ore de somn de recuperat şi  mi-am pus pe pauză toate celelalte nevoi. Mai revăd, ca prin ceaţă, sala plină de concurenţi în aşteptarea premierii, scena grea de medalii şi chipuri atât de diferite, povestea câtorva oameni lângă care m-am aşezat întâmplator, un desen cu dedicaţie (mulţumesc!), aplauzele alergătorilor când am ajuns şi noi, voluntarii, pe scenă, drumul către maşina care ne poartă iarăşi "la mare"...

Întorcându-mă la titlu, se pare că, pentru mine, starea de concurent este cea care câştigă. Atunci sunt mai prezentă. Atunci lucrurile se întâmplă în mine şi nu în exteriorul meu. Atunci mai am forţe indiferent de efortul depus. Atunci pot să fiu şi voluntar. Ca-n viaţă. Ai atât de multe de oferit atunci când te regăseşti pe tine!



În căutarea echilibrului 

dintre concurentul 

şi voluntarul din tine...

devii câştigător!


luni, 24 septembrie 2012

autoProcust

Urme ale trecutului tronează vizibil pe creştet, ca un mănunchi de spini, atâta timp cât plante carnivore, ascunse în stomac, mi se hrănesc cu vină - autovină şi autospini.

Obişnuiţi să ne martirizăm când pasul ne iese din tipare, în loc să creştem devenim treptat o viaţă care moare.

Am supărat pe cineva?
Jos degetul meu mijlociu al mâinii drepte.

Am fost sub aşteptări?
Trei coaste mi le scot şi le aprind supusă, pe-altar de critici.

Am spus mai mult decât se cuvenea?
Gustul amar al limbii este cel de zgură, topită pe măsele devine căluş pentru urechi ce nu suport-o nouă gură.

Am ignorat zăbrele?
De sub genunchi dispare ce-i ascuns sub piele şi lumea o privesc cu ochii către stele.

 Încet, încet, găsesc în mine călăi pentru orice purtare şi mă dizolv în vina cea mai mare: Aceea de a nu mă accepta pe mine cu tot ce vine. Încap pe-un scaun şi, mic spectator, las celorlalţi viaţa s-o joace pentru mine.

Tu ce accepţi? Măcar pe tine?

luni, 17 septembrie 2012

Virusul 5, 4, 3, 2, 1 în varianta HCT 2012

Când trăieşti printre oameni pasionaţi de ceva, este imposibil să nu te molipseşti mai devreme sau mai târziu. 
Şi ai doar două variante:
1. închizi ochii şi te întorci în lumea ta, a experienţelor cunoscute, a limitelor şi a eventualelor frici
         fie
2. deschizi larg ochii şi sufletul astfel încât să te cuprindă trăiri pe care nu le mai experimentasei până atunci.


De ceva vreme, cei de lângă mine povesteau constant într-o limbă necunoscută despre: diferenţă de nivel pozitivă, categorii, alergat pe urcare, open, triatlon, km/h, cât ai scos?, mi-am bătut timpul!!!, vreau să bifez un ultra, bandă semnalizatoare, track şi gps pe ceas, tricou tehnic, energizante, geluri, numele diferiţilor alergători care deveniseră puncte de referinţă. Multe din aceste lucruri sunt încă pierdute în ceaţa neînţelegerii mele...
Dar de curiozitate i-am urmat, în calitate de voluntar, pe coclaurile unde dădeau energie, anduranţă, viteză şi voinţă pe bucuria unui maraton încheiat, pe medalia de finisher sau chiar de podium, pe îmbrăţişarea prietenilor care, după ce îi încurajau şi fotografiau pe traseu, îi aşteptau după linia de sosire şi le înnoiau forţele.

Încă retrăiesc momentul de la final când, după un sprint de care nu mă credeam în stare, m-am oprit în mascotă, cu medalia de gât şi unicul gând că...nu am gânduri. Nu mă simţeam în acelaşi spaţiu cu cei care îmi cereau cipul, îmi dădeau mâna şi mă felicitau, mă întrebau diverse, sau pur şi simplu îmi zâmbeau - probabil reflexie a chipului meu în extaz. Eram departe...

Dar să-ncep cu-nceputul.

După cum spuneam, am fost voluntar la câteva competiţii montane şi, după 7500le de anul acesta, am început să mă întreb serios ce se simte de partea cealaltă a baricadei. Din dorinţa de a înţelege mai bine cerinţele concurenţilor şi de a fi mai mult de ajutor în posturile din traseu.
Aşa s-a nimerit să se apropie ediţia 2012 a unui maraton (+ semi, + ultra) într-un munte în care mie îmi place să alerg chiar şi în ieşirile obişnuite. Tanananam: CIUCAŞ! :) Pe parcurs, tot ronţăind ideea, am început să acumulez emoţii astfel încât ultimele nopţi înainte de start au fost lipsite de somn, iar zilele de poftă de mâncare. Cea mai "recentă" amintire de genul acesta o am de acum 13 ani, de la examenul de admitere în liceu. Ce vremuri...atunci... Dar ce vremuri acum! :)

În tabăra de bază, în preajma corturilor concurenţilor simţeam că nu mai este loc şi de mine în mine. Absorbisem toată emoţia lor. Fiecare vorbea despre experienţe similare trecute, despre bagajul pregătit, mâncarea adusă, timpii doriţi. Şi toate acestea pe un ton aparent atât de calm încât nu înţelegeam de ce doar eu nu-mi găsesc locul... Noroc că era treabă de făcut şi m-am infiltrat printre voluntari ca să uit că particip... 
 ...         ...          ...
Pe bune? Chiar vrei să faci şi tu asta? 
Vrei să treci în categoria "nebunilor" care "n-au ce face" şi aleg să se epuizeze pe creste?
Lasă că mai am timp să mă răzgândesc până la start...
inspir: dacă rămân singură în traseu şi nu mai ştiu pe unde să merg?
expir: să iau apă la mine?
inspir: pantaloni lungi sau scurţi?
expir: cum mă apăr de vântul de pe creastă?
inspir: dacă pierd cipul în traseu?
...         ...          ...
Acum îmi dau seama  că nu mi-am pus deloc problema unui colaps fizic gen: crampe, cârcei, răni, alunecări, căzături, epuizare. Ştiu despre mine că îmi păstrez mereu un minim de forţe în orice situaţie şi că evit scurtăturile menite să te facă să câştigi timp dar periculoase. Aceeaşi atitudine în orice situaţie din viaţă.

Şi totuşi, nici acum nu ştiu de ce eram atât de stresată. Aveam un singur obiectiv: a experimenta semimaratonul. Voiam să văd cum mă simt, cum mă comport, ce gândesc, dacă mă autoconving să-l duc până la capăt. O curiozitate personală...despre mine...



Sâmbătă dimineaţa, după o trezire matinală pentru a filma startul de la ultra şi a mă pregăti cu calm pentru propriul start, iată-mă la poartă. Îl urmăresc pe Iuli în aglomeraţie fără să-mi doresc să ajung prea în faţă. Mă uit în jur după alte feţe cunoscute dar nu zăresc pe nimeni. Şi până să mă dezmeticesc mai bine, începe numărătoarea înversă. Ultima şansă să mă retrag. 
E na! Acum? Dar mă simt bine. 
Muzica mă înviorează şi număr şi eu împreună cu ceilalţi. 
Sar puţin şi corpul mă ascultă odihnit, fără să se plângă de vreo durere anume. 
Şi atunci... de ce nu... 
Salut singurul chip drag de prin preajmă şi trec pe sub schelă. 
Cică e oficial. 
Sunt în concurs. Şi alerg încetişor pentru că ştiu că îmi reglez mai târziu respiraţia. Îmi dau seama că mă depăşeşte multă lume dar îmi repet un singru lucru: în ritmul meu. Fac paşi mici pe asfalt şi după ce o zăresc pe Clara rămân involuntar chiar în spatele ei până pe la barieră şi intrarea în pădure. De-acolo sunt în mediul meu şi ţopăi zâmbitoare printre rădăcini. Ştiu că urmează o urcare hotărâtă şi când observ că cei mai mulţi se opresc din alergat, încep să fac paşi mari şi să-mi menajez cât pot respiraţia. În jur aud oameni care inspiră cam greu şi mi-e frică să nu mă iau cumva după ei. Mă întorc la ceea ce avea să fie laitmotivul cursei: în ritmul meu! şi respiraţia se sincronizează firesc cu efortul depus. Încep să depăşesc eu lume, supărată că mă încurcă beţele celor din faţa mea. 
Când se mai răresc rândurile, ridic privirea şi-mi dau seama că mai este chiar puţin până la primul post. Visez la o lămâie. Şi apă doar pentru că îmi simt buzele uscate. Puţin mai în faţă mi se pare că o zăresc pe Teo şi mă ajută gândul că sunt aproape de ea. Mă întreb constant dacă mi-e bine şi cum răspunsul este da, merg mai departe cu zâmbetul pe buze. Puţină apă, o felie de banană şi maratoniştii dispar în dreapta. Ştiu de aici că orice fată este tot la semi şi pot să îmi ghicesc poziţia în clasament. Aveam puţină lume în faţă şi mă arunc aleatoriu pe numărul 5. Poate doar pentru că este ziua mea de naştere. Poate pentru că mi se spusese că pe 4 e o senzaţie mai puţin plăcută...şi pentru că nu îndrăzneam să visez la podium. Mă depăşeşte George şi îmi face bine să mă rup de propriile gânduri schimbând câteva cuvinte cu el. Mă distrez apoi ascultând conversaţiile celorlalti din potecă. "nu pot să scad sub 170" şi eu râd neştiutoare în mine pentru că îmi simt pulsul şi mi se pare în limitele normale, pe care oricum nu le cunosc. "secretul este să ieşim cât mai odihniţi în creastă şi să recuperăm pe coborâre", "suntem abia la un sfert din traseu". La afirmaţia aceasta mă calmez şi eu. Mi se părea că am mers o grămadă şi parcă nu-mi venea să cred că nu suntem aproape de jumătate. Închid ochii, vizualizez harta şi îmi amintesc că abia în postul 2 sunt vreo 9km...şi noi mai avem destul până la răscruce. Păi atunci să ne delectăm cu peisajul! Încetişor, ridic privirea din adidaşii celui din faţă, citesc numele celor cu numărul la spate, mă feresc de crengi şi uite-o-n vale pe dumneaei Cheia. Departe! O pot strânge în pumn şi arunca în buzunar. E acolo în caz de...orice...şi eu pot să zburd liniştită. 
Trec de lanţuri unde mi se spune că sunt a 5a fată. Misiune îndeplinită!!! Deşi născută abia în traseu. Mai trebuie doar să o păstrez. De acolo se aleargă uşor şi aproape constant şi după ce am dat de concurenta clasată pe 4 mă ţin cât pot de ea. Pe Gropşoarele îmi vine instinctiv să merg spre stânga şi mă întreb revoltată de ce nu vine nimeni în direcţia mea. Mai aveam puţin şi le spuneam că au greşit ei traseul...până să observ marcajul şi să mă repliez ruşinată. Urmează şi mult dorita felie de lămâie cu 3 bucăţele de glucoză oferite de voluntari că eu eram deja mult prea euforică să mai văd şi să mai aleg. Îmi revin total la încurajările lor şi când dau şi de George sunt într-un chef de zile mari. Glumesc şi cânt până la Cabana Ciucaş. Întâlnesc iarăşi un pluton cu două fete de data aceasta şi mă ţin de ele. Începusem să-mi doresc serios să-mi apăr poziţia şi, pe cât posibil, să mai depăşesc chiar. Se pare că devin şi eu competitivă în traseu. 
La Ciucaş, nedumerire în masă. Nu zăreşte nimeni postul 3 pentru că noi ne uităm constant în jos. Ştim că pe-acolo merge traseul nostru. Inspirăm puţin trişti că ne-ar fi placut nişte apă, dar începem "minunata" coborâre spre Muntele Roşu, de data aceasta "îmbogăţită" cu dale. :D Se zdruncină tot şi nu înţeleg cum poate să alerge atât de repede fata din faţă. Eu frânez clar pe coborâri. Mai ales pe cele în pantă drastică. Prefer să deţin controlul. Dar asta e. Eu merg în ritmul meu. El primează în faţa clasamentului. Şi-aşa sunt mai bine decât mi-aş fi imaginat vreodată. La izvor mă opresc şi mă răcorsc puţin. Iubesc în turele pe munte să-mi alung sarea de pe faţă cu apa pe care o întâlnesc în traseu. În P4 ne aşteaptă cu apă dar le spun bucuroasă că am făcut deja plinul. 
Gata panta! Iarăşi pădure! Şi pe aceasta o ştiu de pe vremea ecologizării CPNT de prin 2005. Depăşesc din nou şi nu-mi vine să cred cât de bine mă simt. Salut turiştii din potecă şi întreb concurenţii aşezaţi dacă sunt ok. Lumea e a mea şi iubesc toate noutăţile ultimelor luni. 
La ieşirea lângă Cabana Muntele Roşu sunt cot la cot cu concurenta de pe locul 2. Până în ultimul post mă întreb serios dacă vreau ceva. Decid că nu şi mă avât pe punctul albastru întrebând ca "disperaţii" pe care i-am mai văzut la concursuri "pe unde o iau? pe unde!?". Mi se răspunde complet şi în grabă deşi nu am apucat să văd faţa voluntarului cu pricina. Mă furase peisajul. Acolo eram pe podium şi parcă aş fi vrut măcar să văd cum arată tipa de pe locul 1. Uitasem de ritm, de respiraţie, de tot. Mă concentram doar pe picioare să nu calc strâmb sau să cad. Depăşesc alţi băieţi şi mi se pare că ceva este greşit...cum de-i depăşesc eu? Ştiu că se apropie marcajele cu 5, 4, 3, 2, 1 şi visez deja la  sosire. Mă imaginez întinsă pe iarbă, obosită dar fericită. Un tablou frumos. 
Dar uite că... trebuia să mai aflu ceva despre mine! Simt cum după o săritură mai mare mă înjunghie ceva în partea dreaptă. Mă aplecasem mult să pot să sar şanţul şi simt de-acum că fiecare pas este o durere. Alerg mai încet dar nu merge. Merg mai încet dar nici aşa. 
Păi şi ce fac? 
Mă aşez în potecă şi aştept să mă depăşească toţi cei pe care i-am întrecut eu până acum. Ete na? 
Astea sunt gânduri? 
Zi mersi dacă ajungi pe picioarele tale în tabăra de bază. 
Vezi dacă faci pe viteaza?
Te-a mâncat şi pe tine virusul...acum înduri. 
Mă gândesc la poveştile oamenilor răniţi care spuneau că strângi din dinţi şi mergi mai departe. Încerc inclusiv asta, că doar sunt deja virusată şi au trecut tipele care ar umple podiumul la fete. Uit că mai e şi nebunia cu categoriile de vârstă. Şi merg încetişor la vale până când mă întreabă cineva dacă îmi este bine. Până să apuc să procesez întrebarea, mă aud numai că spun un foarte hotărât NU. Eu? Chiar am spus eu că nu mă simt bine? Eu cea autosuficientă şi care se bazează numai pe ea? Şi cu ce folos? Că doar şi ei sunt tot concurenţi? La ce te ajută?
Şi totuşi aceasta a fost şansa mea să descopăr o latură mai puţin vizibilă a acestor maratoane. Se aleargă pe cont propriu şi fiecare îşi doreşte să atingă un ţel, dar concurenţii sunt înainte de toate iubitori de natură, munte, mişcare şi ştiu cât de important este în acest mediu să poţi conta pe ceilalţi. Pe poteci ne salutăm fără să ne ştim dinainte şi ne întindem mâna să trecem o săritoare mai dificilă. 
Ideea este că omul cu pricina, cel care mă întrebase cum mă simt, mi-a oferit zahăr şi mi-a vorbit o bucată bună de drum până am uitat de durere. Între timp s-a mai oprit cineva să-mi arate cum să apăs punctul dureros astfel încât să mă lase să trec finishul. Jos pălăria pentru amândoi şi mulţumiri din suflet că au avut grijă de mine. 
La trecerea pe sub pod eram deja liniştită. Puteam să alerg iarăşi într-un ritm susţinut şi cele două fete cu care m-am tot întrecut pe parcurs erau într-o zonă vizibilă. Pe una dintre ele o depăşesc iarăşi şi mă mir că îmi urează succes. Răspund şi eu dar continui. Mai era doar 1km şi puţin. Ultima pantă. Ultima curbă. Gata. Drum drept! Tipa de pe 2 e pe coborâre şi lângă mine răsar din neant Cezar şi Vlad. Ce faceţi mamă? Voi când aţi terminat? Lasă-ne pe noi şi vezi cum o depăşeşti pe fată ca să ieşi pe 2. Eu nu...că m-a durut ficatul...că nu mai pot...că ce rost mai are acum...scuze...evident...
Bine băieţi. Hai s-o-ncercăm şi pe-asta. Am mai testat sprinturi pe final de cros în federaţie. Dar pe lângă faptul că niciodată nu am depăşit pe nimeni, nu pot să compar un cros de 3km cu cei 21 pe care i-am parcurs până acum. Şi totuşi nu am nimic de pierdut. Viteză. Controlată că sunt încă pe pantă şi nu vreau să mă rostogolesc tocmai aici. Distanţa dintre noi două se micşorează şi eu simt că zbor. Nu mai realizez când ating pământul şi lumea din jur este o mare de culori şi de voci. Îmi aud numele strigat de băieţii din deal şi eu ştiu doar că am făcut ce pot. Nu mai ştiu ce este în spate. Nu mai ştiu nimic. Mă regăsesc îmbrăţişată şi mă bucur de prezent. 

Îmi pare rău de 3 lucruri:
1. nu ştiu numele celor doi oameni minunaţi care au avut grijă de mine pe coborâre
2. nu am felicitat-o, la premiere, pe concurenta de pe locul 3
3. nu am rezistat la sosirea ultra să-l aştept şi eu pe Cornel

Restul... au fost emoţii. Hrana mea preferată. Oameni frumoşi, verde, aer, extaz.
Am povestit 3 ore de alergare în 3 ore de scris şi ar mai fi atât de multe de spus...
Felicitări tuturor participanţilor şi în mod special dragilor mei cepepenei care m-au învăţat să iubesc muntele şi mai nou alergările montane. Un plus de mulţumiri pentru Tedi şi Vicenţiu pentru că m-au alergat pe sportiv şi mi-au dat încredere să-mi încerc forţele.

Multumesc HCT pentru experienţă!!!!!! Încă mai am parte de focuri de artificii ca şi cum le-aş fi înghiţit în aşteptarea concurenţilor de la ultra. Merg pe stradă, zâmbesc şi îmi vine să spun fiecărui trecător că am ieşit pe locul 2. Nu prea ştiu ce înseamnă asta...dar cum lumea se entuziasmează auzind, îmi vine să o strig în zări. Vă dau tuturor din bucuria mea, până o să vă faceţi curaj să mergeţi şi voi măcar la un semimaraton. Sau poate la un ultra! :)

 




Vă sărut!

miercuri, 5 septembrie 2012

E bine?

Fund de pahar şi lumea de-afară e mai mică.
Cu vin se dilată o şoaptă şi-mi strigă să te strâng mai adânc. 
Cu pleoapele-nchise împing prin retină imaginea-n gând. 

 
Am uitat tot ce sunt şi ronţăi cu sete sămânţa din mine. Poate e bine...
Poate renasc cicoare...sau...mure...
poate un falnic copac ce-o să moară cărbune.

Şi pielea îmi arde-n dorinţa nebună de-a face loc altei lumi.

Ce lume nebună! În care ţeşi şi se-mbină tăcere cu şoaptă, credinţă cu vină, curaj cu neghină. Mă scutur de tot ce-a uscat vântul rece şi mă-nec în lumină. În lumina din ochi atunci când se-ngână cu zâmbet, cu foc, cu răbdare, cu brumă...

Prepar un descântec să fac loc în mine vieţii ce vine. 

                                                   E bine? Cu bine.
( 4 septembrie 2012)

sâmbătă, 11 august 2012

O nouă gură de aer. Proaspăt.

Am fost zilele trecute la... yoga. Pentru prima dată.

O experienţă eliberatoare din multe puncte de vedere.
Ce-am făcut acolo? Am inspirat. Profund. Ritmic. Conştient.
Nu realizasem niciodată că atunci când inspiri te înalţi. Chiar simţi cum trupul devine uşor şi dacă l-ai lăsa, ar pluti către cer. Ca atunci când emoţiile devin copleşitoare şi preaplinul se evaporă firesc străbătând-mi corpul către creştet.
La polul opus, expiraţia îţi confirmă senzaţia de stabilitate, de repaos, de rădăcini. Trăirile se prăbuşesc în tălpi sau în palme şi incertitudinile nu mai au sens.


Încă din copilărie mi se transmisese ideea că practica yoga intră în categoria acelor lucruri de care trebuie să te fereşti. Activităţi care te transformă iremediabil şi care dezlănţuie răul în lume şi în tine. O uşă în spatele cărea se ascund imagini apocaliptice - un fel de bau bau :). 
Cheia uşii mele către yoga o înghiţise mama, când, din curiozitate, împrumutasem o carte cu această tematică şi ea mi-a interzis să o citesc. Sau poate am înghiţit eu însămi cheia, împreună cu dorinţa de a afla despre ce este vorba, doar pentru că aşa mi se spusese. Pe vremea când încăpeam perfect în cutiuţa etichetată "cuminte şi ascultătoare"...mai mult ascultătoare decât cuMinte.

Revenind însă la oile noastre...
Ştiai că yoga înseamnă "a aduce împreună"? Am aflat lucrul acesta din prezentarea Ralucăi Todor, "maestru de ceremonii" al stilului vinyasa flow yoga: "secvenţe de posturi cu treceri line între ele, în care mişcările corpului se sincronizează cu respiraţia". Alte detalii tehnice nu cunosc fiindcă sunt la primele încercări, iar transformările pe care le resimt fac parte dintr-un context mai amplu de întâmplări care mă fac să conştientizez schimbările din mine. O să trebuiască să încerci pe cont propriu dacă nu ştii deja despre ce vorbesc. 

Ce vreau să transmit este îndemnul de a trăi propriile curiozităţi şi de a alege mereu în cunştinţă de cauză. Regăseşte propriul echilibru şi abandonează-te senzaţiilor în care îţi recapeţi zâmbetul, puterea de a mângâia, curajul de a-ţi depăşi limitele, bucuria de a fi mereu în mişcare şi în transformare.


Între cer şi pământ, furnici îmi colindă trupul şi imaginea formală a lumii      dispare...
Liniştea regăsită precede doar un nou val de emoţie...paşii mei către infinit.


Tu cum respiri?


                                                                                                          (Braşov, 11 august 2012)

marți, 3 iulie 2012

Între TIMP


Inspir mărunt şi număr grăbit mişcările trupului. 
Le recunosc în urcare şi le asemui cocoaşei de dromader alunecând agale prin           nisipuri fierbinţi.
Strâng din dinţi să nu mă las hipnotizată de secundele care trec...
Pieptul urmează o curbă sinusoidală şi amintirile şerpuiesc amăgite de un ritm binecunoscut,
până deschid ochii şi acopăr coşul de nuiele să rămân în prezent.

Ca un topping de îngheţată mă preling pe contur şi mă ascund în golurile cupei tale.
Tu, transparent şi rece, înoţi în apa ciocolatie, zâmbeşti şăgalnic şi te îmbeţi cu dulceaţă.
Curând, ţi se topesc degetele de la mâini şi picioare, obrazul şi buza de jos...
Coapsa stângă se refugiază în linguriţă şi buretele din plămân mă absoarbe avid de plăcere.

E timp de vară şi mă ascund la umbra cuvintelor neşoptite să mă răcoresc.
E vară şi mă răcoresc în ascunzişul cuvintelor neşoptite...
                                         Şi timpul e umbră.


                                                                                          (Braşov, 3 iulie 2012)

marți, 17 aprilie 2012

Adio


Cu două palme laolaltă 
să-ncapă numai bine
în căuşul lor
Abandonarea
Expir Nesiguranţa, 
           Frica,
           Orgoliul, 
           Tăcerea 
           și Distanța
Şi suflu peste toate 
să se-ntoarcă-n sine
...
Ca-n palme 
să rămân 
                      numai cu mine.


duminică, 8 aprilie 2012

Tăcere

Taci
Şi mori în mine până reuşesc să renasc.
Îmi calmez pulsul şi învăţ să respir. 

Taci
Şi dispari până mă desenez din nou.
Dezgrop ce-ai spălat şi, mai aproape de suprafaţă, simt mai puternic.

Taci
Şi atârni spânzurat în sufletul meu cu capul în jos.
Mă împiedic de braţele tale şi cad într-un ochi.
Mă ridic tremurând, dar alunec în sus şi mă alungi în plămân.
Cresc în fiecare celulă până îţi ies prin pori şi te îmbrac cu mine.

Cu mine în mine
Cu tine în mine
Cu mine în tine

Pe amintiri ascunse sub pământ clădesc o nouă lume. 
Mai mare cu fiecare linişte din noi. 

...
 

Dar uiţi să taci. Răsari în primăvară şi eu plâng în ploi...
să sap spre tine.




marți, 13 martie 2012

În derivă

În derivă.
După ce am învăţat să mânuiesc nava: să o curăţ, să o întreţin, să o cârmuiesc, să o hrănesc, să o încurajez, să o ridic...





La orizontală, cu apa fugindu-mi printre degete. Cu cuvintele în gât şi gândurile mai nestatornice ca marea, plutesc în derivă. 

Cu cât mă bucur mai mult de concluziile la care ajung, cu atât sunt mai reci stropii care mă trezesc la realitate când mă lovesc de un ţărm.

Nu am ideile clare.
De-asta sunt în derivă. 
Nu am ideile clare pentru că, deşi am învăţat să conduc nava, nu ştiu până unde mă poate duce. Şi nici nu am curajul să încerc fără să ştiu.

luni, 12 martie 2012

Nu înţeleg

Citesc şi nu înţeleg.
Chipuri, mişcări, cuvinte...într-o limbă pe care oricât m-aş strădui, nu reuşesc să o înţeleg.

Mereu pe punctul de a renunţa la ce sunt pentru a mă împăca cu lumea şi a dansa pe muzica lor.
Contratimp. Din cauza nefericitului puls incapabil să se sincronizeze cu alt ritm.

Inspir uneori  uşurată când cineva vorbeşte totuşi şi pe limba mea.

vineri, 3 februarie 2012

Piatra Craiului, 29 ianuarie 2012

Când: 29 ianuarie 2012
Cine: Mihai, Adi, Adria, Ruxi
Unde: Piatra Craiului pe traseul: fântâna lui Botorog, cabana Curmătura, Şaua Crăpăturii şi Valea Crăpăturii
Cum:






O zi în zăpadă...
Mă sună Mihai sâmbăta şi propune o tură în Piatra Craiului. Simplă spune el. O plimbare până la cabana Curmătura şi înapoi.

Şi uite-aşa, chiar dacă plănuisem să rămân în casă weekendul acesta, dumnică dimineaţa eram în gară următorii: Mihai, Adi de la Asociaţia Cetatea Braşovului, Adria şi cu mine.
În tren ne-am întalnit cu Alina şi Moni (Flori de colţ) şi Paul, astfel încat de prima parte a traseului ne-am bucurat împreună. Gara din Zărneşti, fântâna lui Botorog (cu povestea sa) şi poiana Zănoagei ne-au fost traseu comun până când jumătatea întâlnită în tren a plecat spre propria destinaţie: Piatra Mica.
Noi în schimb, ne-am zbenguit în zapadă, ne-am jucat cu patrupezii de la cabană, am mâncat pe săturate şi am plănuit viitorul. Şi timpul n-a zburat. Astfel că ne-am hotărât să mai lungim drumeţia şi am urcat până în Şaua Crăpăturii, cu coborâre pe Valea Crăpăturii. Cineva urcase deja pe vale şi puteai merge pe cărarea făcută, dar era mult mai uşor să aluneci pe lângă! De ani buni nu văzusem atâta zăpadă! Înotai în ea! Zăpaaadă!! Mai vreau!
O maşina cu şofer găsită la ieşirea în drum, plus o mini alergare, ne-au permis să prindem pe ultima sută şi trenul de la ora 17. Dacă stau să calculez, a fost scurt. Nu se compară cu trei zile petrecute de ceilalţi cepepenei şi covalpini la Şugaş. Dar a meritat fiecare minut! Nu prea ne-a ajutat aparatul foto cu bateria îngheţată, dar sper că ştiţi şi voi cum arată Bucegii în perioada aceasta. O cetate enormă, cu creneluri albe înghiţite de un nor circular. Mă topesc gândindu-mă cum ar fi să te trezeşti în fiecare zi şi să vezi doar asta. Cer senin cu o frântură de lună aninată parcă din greşeala de el, râsetele celor ce alunecă pe sănii, orizontul desenat de curbe de nivel pe care se plimbă amintiri ale drumeţiilor trecute. Liniştea care îti alintă simţurile şi te lasă să te bucuri de prezent.

Chef de natura să aveţi! Însoţitori se găsesc sigur!